1. Scriitoarea, mediocră în mijlocul constrângerilor
1.1. Condiționarea socială a femeii
Femeile nu scriu la fel de bine precum bărbații, susține o judecată comună. Chiar și în prezentul nostru cu pretenții echitabile în privința celor două sexe, femeile nu reușesc să impună capodopere în literatura universală și nu fac istorie literară, cel puțin nu în aceeași măsură precum bărbații. Se mai argumentează că femeile scriu cărți care se vând ușor, e drept, dar aceasta doar pentru că se citesc la fel de ușor, neprovocând intelectul - best seller-uri a căror valoare îndoielnică nu va trece proba timpului. Femeile... nu au geniu literar.
Paragraful de mai sus devine acceptabil dacă îl propun doar ca ipoteză de lucru pentru acest material, iar nu ca pe o concluzie fermă la care să fi raliat deja. Am auzit de multe ori vorbindu-se despre absența geniului literar la femei - iar acordarea premiilor și a locurilor în istoriile literare par să confirme teoria, favorizând mereu autorii bărbați -, astfel încât am încercat să descopăr un fundament al acestei judecăți de valoare și am consultat câteva resurse pe care le-am apreciat ca fiind esențiale demersului.
Totul pornește, ne spune John Stuart Mill[1] în eseul său feminist Supunerea femeilor, de la neajunsul de a fi femeie. Bine încorsetată în normele și prejudecățile specifice societății patriarhale, femeia a avut - să recunoaștem - un statut similar sclavilor, punându-și constant timpul și aptitudinile la dispoziția celor din jurul ei. A fost educată, ne spune Mill, să îmbrățișeze un ideal de caracter opus celui masculin, renunțând la ambiție și independență și mergând pe calea umilă a supunerii și a abnegației. Femeia știe, de generații întregi, că datoria ei este să trăiască pentru alții, iar nu pentru sine însăși.
Ca să se educe și să se ridice deasupra condiției de simplă servitoare, femeia trebuie să fure momente libere dintr-un timp paradoxal, timpul care este al ei și care totuși nu-i aparține. Apropierea femeii de literatură și transformarea ei în scriitoare este așadar un travaliu ce se întinde de-a lungul mai multor generații torturate de eșec. Perseverentă însă, femeia își reclamă tot mai mult dreptul la realizări literare și i se îngăduie, treptat, a se adresa prin literatură publicului larg.
Având în vedere poziția de subordonare disprețuită de pe care a pornit să aspire femeia, să nu ne mire, ne spune tot John Stuart Mill, că ei îi este inaccesibilă perfecțiunea în domenii care necesită o dedicație continuă și o concentrare totală, cum ar fi scrisul, activitate ce poate fi descrisă fără inutilă delicatețe drept egoist acaparatoare și profund individualistă.
Nici tonalitatea răspicată a lui Simone de Beauvoir[2] nu lasă loc pentru mai mult optimism: cât timp trebuie să lupte pentru recunoașterea sa deplină ca ființă umană, femeia nu va fi o creatoare.
Simone de Beauvoir evaluează detașat prestația literară a scriitoarelor Virginia Woolf, Jane Austen, surorile Bronte și George Eliot, arătând că cele în cauză au fost constrânse din exterior, de către societate, la o risipă de energie atât de teribilă, încât, ajunse la nivelul de la care abia pornesc scriitorii de mare anvergură, ele își epuizaseră deja suflul creator și nu se mai puteau lansa într-o creație cu adevărat singulară.
În prezent, cercetători precum Oana Băluță[3] continuă să acuze presiunea exercitată de societatea tradițională asupra femeii, rămasă responsabilă de gestionarea treburilor gospodărești, creșterea copiilor, îngrijirea acelor membri ai familiei cu probleme de sănătate. Femeia din statisticile și sondajele actuale ale Oanei Băluță se zbate mai mult pentru supraviețuire între multiplele-i sarcini decât pentru autoafirmare. Timpul ei de odihnă, dar și de liniștită reflecție, atât de necesar actului creator, este tot mai comprimat, pe măsură ce femeia devine salariată, soție, mamă. Scrisul, activitate boemă și solicitantă, nu cadrează facil cu personalitatea multifuncțională impusă femeii.
Chiar dacă ajunge să scrie, condiția anevoioasă de femeie a scriitoarei este apreciată ca fiind incompatibilă cu geniul literar.
1.2. Efectul experienței de viață limitate asupra scrisului
În 2011, romancierul V.S. Naipaul[4] revoltă opinia publică susținând că poate recunoaște imediat sexul autorului unui text, în funcție de calitatea acestuia, apreciind, din câte se pare, că scrisul unei femei nu îl poate egala pe al său. Pentru a-și argumenta această declarație sexistă, V.S. Naipaul atribuie fără drept de apel scriitoarelor o viziune sentimentală și îngustă asupra lumii.
Fără a agrea opinia lui Naipaul, va trebui să cedăm puțin în fața teoriei privind inferioritatea literaturii feminine, recunoscând că diversitatea experienței personale este vitală scriitorului ca izvor de inspirație, dar și ca instrument de incizie în profunzimea lucrurilor, în timp ce femeile au fost expuse aproape exclusiv experienței limitate a universului casnic, familial, repetitiv și mai mereu banal. Evaluându-și tranșant antecesoarele, scriitoarea Virginia Woolf[5] susține că "toate acele romane bune, Villette, Emma, La răscruce de vânturi, Middlemarch, au fost scrise de femei care aveau doar atâta experiență câtă a putut să pătrundă în casa unui preot respectabil."[6]
Factorii extremi de declașare a unei vieți interioare fecunde, precum singurătatea atroce, afundarea până la pierderea de sine în cafenele și bordeluri, călătoriile primejdioase vieții, libertinajul asumat și, în general, alți declanșatori ai sensibilității creatoare, sunt inaccesibili femeii. Să fim mai exacți: sunt doar o sută de ani de când Virginia Woolf deplângea în O cameră separată[7] imposibilitatea femeii de a accesa pe cont propriu o bibliotecă universitară. Doar însoțită de un student al colegiului sau cu o scrisoare de recomandare asupra ei putea o femeie beneficia de această elementară experiență educativă.
Scriitoarea este conștientă, în general, că actul creator îi este limitat și afectat de sărăcia experienței proprii, iar odată interiorizată această carență o va afecta dublu, și la nivel spiritual. Charlotte Bronte ilustrează cel mai bine nemulțumirea în fața condiției feminine lipsite de surse de inspirație atunci când personajul ei Jane Eyre merge pe acoperișul casei pentru a străbate cât mai mult spațiu cu privirea, râvnind să depășească hotarele existenței sale și să cunoască noi ținuturi și orașe, dar și oameni interesanți, cu caractere diferite de cele cunoscute deja.
Empatică, Virginia Woolf descoperă inserții de frustrare acidă în operele scriitoarelor care trebuie să se limiteze la priveliști solitare peste câmpiile izolante. Minusurile dureroase de experiență, relații și călătorii stârnesc uneori în autoare urgii sufletești susceptibile a afecta însăși integritatea operei literare. Se simte, după cum spune Woolf, "o răutate care strânge cărțile acestea într-un spasm de durere, oricât de reușite ar fi"[8]. Verdictul dat de Woolf scriitoarelor aflate la discreția unor astfel de trăiri meschine, este dur: cărțile se vor deforma și contorsiona, scrisul va fi mânios, iar geniul niciodată exprimat în întregime.
1.3. Impunerea condițiilor materiale asupra creativității literare
În câteva cuvinte cu o înlănțuire simplistă, Virginia Woolf devoalează o veche stare de lucruri ce a impietat asupra perfecționării condeielor feminine, indicând în același timp remediul pentru aceasta: ca să scrie romane, femeia trebuie să aibă bani și o cameră separată.
Așadar, Woolf identifică o legătură de cauzalitate directă între absența unei literaturi remarcabile feminine și situația materială deficitară a femeilor, deoarece scrisul, oricât de diafan ni l-am imagina a fi, ca activitate a unor ființe omenești rămâne indisolubil conectat la realități cât se poate de telurice: posibilitatea scriitorului de a-și îngriji sănătatea, a se hrăni, a se îmbrăca și a se adăposti corespunzător.
Capodoperele nu se ivesc pur și simplu grație unui unic individ dotat: autorul de geniu se profilează mai mereu pe fundalul unor acumulări succesive și cizelări repetate de gândire colectivă și de experiență a maselor. Și totuși, nu acest caracter laborios al scrierii unei opere de geniu este piedica principală întâmpinată de scriitoare, căci, de regulă, cele care se opun reușitei ei sunt împrejurările materiale.
Generații de femei la rând nu au reușit să profite de capitalul de gândire acumulat de omenire, din cauza dependenței existenței lor de banii altora, din cauza oamenilor care s-au interpus întrerupând scrisul unei femei în mai mare măsură decât unui bărbat, dar și din cauza atitudinii celor din jur față de scris. În ceea ce privește atitudinea, pentru femeie, indiferența cu care erau tratați scriitorii bărbați, devenea chiar ostilitate, cu un efect de descurajare mult mai puternic asupra minții creatoare. John Stuart Mill remarcă: "Femeile care citesc și cu atât mai mult femeile care scriu constituie, așa cum stau lucrurile acum, o contradicție și un element perturbator."[9] Astfel întâmpinat, efortul literar feminin eșuează în amărăciune și indignare.
În secolul al XIX-lea, dacă totuși scrie, femeia trebuie să o facă în camera comună a familiei, unde e mereu întreruptă, asemenea lui Jane Austen, care-și distribuia atenția între scris și disimularea acestei activități față de ceilalți prezenți. Această cameră de zi comună modelează sensibilitatea scriitoarei și-i ocazionează observarea caracterelor și analiza sentimentelor. Tot ea o frustrează însă de liniștea și singurătatea care sunt imperative actului creator.
Complimentând opera lui Mary Carmichael, Virginia Woolf conchide totuși amar că, în absența resurselor timp, bani și repaus, așadar în condițiile specifice vieții de femeie, o astfel de scriitoare va avea nevoie de încă o sută de ani de progres personal pentru a deveni genială.
2. Comparații critice ale literaturii feminine cu cea masculină
2.1. Principalele acuze aduse literaturii feminine
Simone de Beauvoir acuză femeia că, deși în prezent îi este mai ușor să se afirme în literatură, nu reușește să depășească cu totul specificitatea milenară care o cantonează în feminitate. Pe aceeași fir rațional, Virginia Woolf avertizează asupra fatalității scrisului conștient de apartenența la propriul sex: "Trebuie ca în minte să existe un fel de colaborare între femeie și bărbat înainte ca actul de creație să poată fi îndeplinit. (...) Mintea în ansamblul său trebuie să fie larg deschisă pentru ca scriitorul să își comunice experiența în toată amploarea sa."[10]
Luciditatea, ca bun dobândit de literatura feminină, ar fi motiv de îndreptățită mândrie, ne spune Simone de Beauvoir, dacă ea n-ar marca totodată o limitare periculoasă: devenită lucidă, scriitoarea își propune ca finalitate a scrisului ei simpla separare a adevărului de iluzie și de minciună. Martor de bunăcredință, ea poate așadar excela în observarea a ceea ce este dat: descrie atmosfera locurilor, arată raporturile subtile dintre personaje și ne face să participăm la sentimentele lor secrete.
Însă îndată ce reușește să indice prezența adevărului, scriitoarea se va bloca în pragul realității surprinse, nereușind să recreeze, să gândească mai departe ambiguitatea ori misterul. Epuizată sau înspăimântată, ea nu va contesta condiția umană, deoarece, susține de Beauvoir, ca femeie, ea însăși de-abia începe să-și asume integral această condiție. Scriitoarea nu pune întrebări și nu denunță contradicțiile, ci ia lumea în serios și dezamăgește prin înfrânarea bruscă a impulsului său creator.
Astfel, în luciditatea sa, femeia scriitoare apare mediocră, atunci când este comparată cu geniile literare care au confruntat lumea, s-au adâncit în ea și au reușit s-o recreeze după bunul plac. Iar aceste genii, susține de Beauvoir, s-au încarnat, până acum, în bărbați.
Virginia Woolf pare să împărtășească aceeași opinie, scriind: "Era, într-adevăr, o încântare să citești din nou ceva scris de un bărbat. Era atât de direct, atât de fățiș în comparație cu scrierile femeilor. Denota o atât de mare libertate de gândire, o atât de mare libertate a persoanei, o atât de mare încredere în sine. Aveai un sentiment de bunăstare fizică în prezența acestui spirit bine hrănit, bine educat și liber, care nu fusese niciodată contrariat și căruia nu i se împotrivise nimeni, ci avusese încă din naștere deplina libertate de a se dezvolta în orice direcție ar fi poftit."[11]
Apetența pentru autobiografie este o altă critică adusă de Simone de Beauvoir literaturii feminine. Femeia, înclinată spre risipa frivolă a cuvintelor în confidență și comunicare, scrie în baza unui imbold nu atât artistic, cât de salvare a vieții sale interioare de la dispariția certă în neant. Scrie totodată pentru a se revolta împotriva situației sale personale nemulțumitoare, ca modalitate terapeutică de a se liniști prin scris, însă fără a se lăsa consumată de teribilitatea unui atare demers artistic.
Mai îngăduitoare, Virginia Woolf înțelege impulsul feminin spre autobiografie, dar îl trece tot în registrul tarelor scrisului feminin, sperând în același timp că acesta se va consuma, iar scriitoarea va începe să înțeleagă scrisul ca pe o artă, iar nu ca pe o metodă de autoexprimare.
Constantă în dezamăgirea sa, de Beauvoir acuză apoi scriitoarea că nu este capabilă de un efort susținut și perseverent și că nu poate lua asupra sa refacerile sisifice și solitare ale scrisului, ci mizează întotdeauna pe spontaneitate, sperând "să trișeze" jucându-se de-a munca. Criticată, scriitoarea fie renunță - nenumărate fiind cazurile de abandon -, fie oscilează între accese de narcisism și complexe de inferioritate.
Dintre cele care perseverează, scriitoarea narcisistă nu urmărește să se dedice cu generozitate operei pe care o întreprinde, ci o tratează ca pe un simplu ornament al vieții sale, ca pe un mijloc de a exhiba singura realitate de care este preocupată: propria persoană. Narcisista scrie mereu despre sine și-și sărăcește lucrarea pradă autocontemplării imaginii proprii, nici măcar aceasta autentică, ci doar o reflectare imaginară și clișeizată. În ceea ce o privește pe scriitoarea complexată, ea este torturată mereu de nevoia de a plăcea, neintuind că exact originalul cu intenții repulsive, cel care șochează și indispune, se înconjoară cel mai bine de aura genialului.
De altfel, scriitoarea pășește încă timid în lumea preponderent masculină a spiritului și a artei, drept pentru care adoptă un comportament de musafir reținut, care nu se încumetă să-și ia prea multe libertăți în noul mediu. Cu o astfel de atitudine, mizează pe valorile sigure ale conformismului și face exact ceea ce se așteaptă ca ea să facă: scrie cu aceeași notă feminină, grațioasă și gingașă.
John Stuart Mill observă și el nota artificială din scrisul femeii, pe care o justifică prin slaba conștiință individuală și marea cantitate de idei inculcate. Suporter feminist, Mill absolvă însă scriitoarea de vină și anunță că "această stare de fapt va deveni din ce în ce mai rară, dar va exista atâta timp cât instituțiile sociale nu permit femeilor aceeași dezvoltare liberă a originalității posibilă la bărbați."[12]
Până atunci însă, cărți precum La răscruce de vânturi, în ciuda grandorii lor evidente, nu vor fi, în opinia criticilor citați aici, la înălțimea Fraților Karamazov.
2.2. Prejudiciile unor prejudecăți
Acordând tot creditul gânditorilor Mill, Woolf și de Beauvoir, ne distanțăm totuși în timp de concluziile aplicabile perioadei acestora. Condiția de femeie, deși prezintă încă multiple necesități de ameliorare, nu mai este la fel de marcată de sărăcie, orizont experimental limitat, ori carențe educaționale. Emotivitatea excesivă a textului feminin, lipsa angajării în scris, conformismul călduț ori blocajul în fața întrebărilor existențiale sunt depășite de tot mai multe autoare.
În timp ce markerii lipsei de geniu din literatura feminină se împuținează, teoria privind inferioritatea scrisului feminin se menține în mod nejustificat. Suntem încă atât de pătrunși de convingerea lipsei de valoare a scrisului feminin, încât chiar și când geniul acestuia este de netăgăduit, găsim căi ocolitoare pentru a i-l nega: paternitatea inegalabilului roman "Să ucizi o pasăre cântătoare" îi este contestată autoarei de geniu Harper Lee de mass media meschină și suspicioasă a zilelor noastre.
Pentru așa-zisa lipsă de geniu a literaturii feminine prezint o ultimă cauză, ce prevalează față de toate cele invocate mai sus: prejudecata privind incapacitatea scriitoarei de a crea literatură de înaltă calitate.
Prejudecata aceasta a întâmpinat nașterea primelor scriitoare. Scriitorul - bărbat, fiind primul ajuns pe teritoriul literaturii - pentru că, în contrast cu femeia, a beneficiat și de educație, și de mijloace materiale, ba chiar și de susținerea celor din jur pentru a scrie -, este cel care a stabilit normele și a condiționat succesul literar de respectarea propriilor gusturi, de utilizarea propriilor metode de scris. Autoratul preponderent masculin a impus în conștiința cititorului că valoroasă este, de exemplu, tema războiului, pe lângă care evoluează relevante figuri masculine, în timp ce teme dezvoltate ulterior de scriitoare, precum cea a sentimentelor discutate între personaje feminine sunt triviale.
Transferând din viață în literatură tendința de a trivializa cam orice ajunge în aria de interes a femeii, prejudecata devalorizează permanent literatura feminină. Au de pierdut din cauza ei în special cititorii bărbați, care, fiind prea puțin expuși literaturii feminine, nu reușesc să intuiască în opera scriitoarei același univers uman către care face trimitere și scriitorul, făcând însă uz de imagini și situații diferite.
Educația literară distinctă a băieților și fetelor de azi nu face decât să mențină această prejudecată privind "neseriozitatea" scrierilor feminine. O întreagă literatură gătită în coperți roz și sclipicioase avertizează prin prezentare, dar și prin titluri (ex. Glamour - cum să strălucești în orice situație, Jurnalul fetelor - un an din viața mea, Cartea fetelor extraordinare etc), asupra faptului că este destinată exclusiv tinerelor. Băieții nu se vor atinge de această literatură puternic semnalizată, vor lua doar cunoștință, ironici, de existența cărților roz și vor rămâne în continuare circumspecți și față de alte forme de literatură feminină, întâlnite la maturitatea marcată de prejudecăți sexiste.
Fetele, deși vor citi și literatura destinată băieților, incitate de luptele cu dragoni și aventurile cu pirați, se vor împărtăși din același "adevăr" al arestării valorii literare de către bărbați și vor promova și ele aceeași prejudecată păguboasă despre lipsa de genialitate a scrisului feminin.
3. Scurtă concluzie profană privind genialitatea literară
Geniul se va manifesta indiferent de prejudecăți și, oricât de critic ar continua societatea noastră să privească scritoarele, valoarea va străluci tot mai des dintre coperțile semnate de femei. Sunt necesare, desigur, anumite condiții pentru ca femeia să atingă genialitatea: o cameră pentru Virginia Woolf, o casă întreagă pentru Sandra Cisneros[13].
Scriitoarea Sandra Cisneros nu necesită doar o cameră și nu-i ajunge nici un apartament: mai mult spațiu pentru un talent în plină expansiune. Vrea chiar o casă a ei, doar a ei, iar nu a unui bărbat pe lângă care să trăiască și ea. Casa îi este necesară pentru petuniile și cărțile ei, dar mai ales pentru a nu avea pe cine alunga cu bățul sau după cine strânge gunoiul. Acea casă doar a ei, ne spune scriitoarea, ar fi "tăcută ca zăpada" și "curată ca hârtia înainte de un poem".
Iar Cisneros este genială.
Bibliografie
Băluță, Oana, Feminism modern reflexiv, Editura Tritonic, București, 2013
(de) Beauvoir, Simone, Femeia independentă, în Femei în țara bărbaților, Editura Univers, București, 2008
Cisneros, Sandra, The House on Mango Street, Bloomsbury Publishing Plc, London, 1991
Mill, John Stuart, Supunerea femeilor, Editura Limes, Cluj, 2013
Woolf, Virginia, O cameră separată, în Femei în țara bărbaților, Editura Univers, București, 2008
http://www.curatormagazine.com/abbypratt/you-write-like-a-girl/
https://abbyfp.wordpress.com/2011/06/10/are-women-artists-inferior-to-men-artists/
https://en.wikipedia.org/wiki/John_Stuart_Mill#Women.27s_rights
https://en.wikipedia.org/wiki/Simone_de_Beauvoir
https://en.wikipedia.org/wiki/Virginia_Woolf#Feminism
https://en.wikipedia.org/wiki/Sandra_Cisneros
https://en.wikipedia.org/wiki/V._S._Naipaul
[1]
John Stuart Mill (20
mai 1806 - 8
mai 1873) a fost un filosof britanic al epocii victoriene, unul dintre cei mai influenți gânditori liberali ai secolului
XIX. Poate fi considerat printre primii avocați ai drepturilor
femeilor, cartea sa, Supunerea femeilor
(publicată în 1859), fiind una dintre cele mai timpurii scrise pe această temă
de un autor bărbat.
[2] Simone Lucie Ernestine Marie Bertrand de Beauvoir (9 ianuarie 1908 – 14 aprilie 1986) a fost o
scriitoare, filosoafă existențialistă, activistă politică și teoreticiană
feministă din Franța. Este cunoscută mai ales pentru tratatul Al doilea sex (1949), o analiză
detaliată a opresiunii femeilor și un document fundamental al feminismului
contemporan.
[3] Oana Băluță este teoreticiană și activistă feministă
în România, interesată, cu
precădere, de teorii politice feministe și studii de gen.
[4] Sir Vidiadhar Surajprasad Naipaul (născut la 17 august 1932) este un scriitor britanic
de origine trinidadiană, câștigător al premiului Nobel
pentru literatură în 2001. Domeniul său literar s-a extins mult dincolo de insula
Trinidad, primul său subiect, iar acum cuprinde India, Africa, America de la
sud la nord, țările islamice ale Asiei și, nu în ultimul rând, Anglia.
[5] Adeline Virginia Woolf (25 ianuarie 1882 – 28 martie1941) a
fost o scriitoare britanică și una dintre primele moderniste ale secolului al
XX-lea. Cele mai cunoscute lucrări nonfiction ale lui Woolf, O cameră separată (1929) și Trei guinee (1938), trec în revistă
dificultățile pe care scriitoarele și intelectualele le întâmpină datorită
deținerii disproporționate de către bărbați a puterii economice și legale
asupra femeilor și societății.
[6] Pg. 394, Woolf, Virginia, O cameră separată, în Femei în țara
bărbaților, Editura Univers, București, 2008
[7] Pg. 347, Woolf, Virginia, O cameră separată, în Femei în țara
bărbaților, Editura Univers, București, 2008
[8] Pg. 397, Woolf, Virginia, O cameră separată, în Femei în țara
bărbaților, Editura Univers, București, 2008
[9] Pg. 59, Mill, John Stuart, Supunerea femeilor, Editura Limes, Cluj, 2013
[10] Pg. 422, Woolf, Virginia, O cameră separată, în Femei în țara
bărbaților, Editura Univers, București, 2008
[11]
Pg. 418, Woolf, Virginia, O cameră
separată, în Femei în țara bărbaților, Editura Univers, București, 2008
[12] Pg. 55 Mill, John Stuart, Supunerea femeilor, Editura Limes, Cluj,
2013
[13]
Sandra Cisneros (născută pe 20 decembrie 1954) este o scriitoare americană,
figură centrală a literaturii Chicana, cunoscută mai ales pentru primul ei
roman, Casa de pe strada Mango (1984)
