În fața mea, la vreo zece metri, două fete
înalte, elegante, au fost atacate cu gornete de vreo șase creaturici obraznice
și iuți. Hai să nu zicem că erau țigănuși. Na, bine, am zis-o, dar sunt sigură
că nu e relevant pentru situația relatată, nu, nu... Căci orice alt grup de
copii putea să facă asta, daa... Pe una dintre fete au nimerit-o în față. De durere,
fata s-a întors amenințătoare spre grupul de mici agresori, care s-a risipit în
chiote victorioase. Au strigat după ea, declarându-i ironic iubire, și au
urmărit-o un timp.
Între timp aveam și eu parte de propriile
ironii. Apropiindu-mă de scena cu gornete, am ales să trec pe lângă un bărbat
la vreo 40 de ani, deși mă intimida un pic câinele uriaș și fără botniță care-l
însoțea. M-a abordat cu un "Ce bine arătați..." și m-am crispat
imediat, căci nimeni nu trebuie să comenteze nesolicitat, chiar dacă pozitiv,
fizicul unor necunoscuți, nu? Am întors privirea de la el și am sperat să nu
mai urmeze nimic. A continuat: "... cu degetul". Deci "Ce bine arătați cu degetul". Am
realizat atunci că îmi țineam degetele pe gât, nu știu de ce mergeam așa.
M-am prins, da, era mare șmecher la el în
căpșor. Începea cu un compliment, ca să mă ironizeze luându-l înapoi cu
acea completare: nu eu arătam bine - vai, ce dezamăgire -, ci indicam bine cu
degetul. Cu degetul îmi venea să-i arăt, da, cu mijlociul, dar uite că m-am
temut. De el, de câine, de țigănușii ce ar fi fost imediat reactivați de
confruntarea mea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu