Reflecții asupra genialității în literatura feminină

1. Scriitoarea, mediocră în mijlocul constrângerilor 

1.1. Condiționarea socială a femeii

Femeile nu scriu la fel de bine precum bărbații, susține o judecată comună. Chiar și în prezentul nostru cu pretenții echitabile în privința celor două sexe, femeile nu reușesc să impună capodopere în literatura universală și nu fac istorie literară, cel puțin nu în aceeași măsură precum bărbații. Se mai argumentează că femeile scriu cărți care se vând ușor, e drept, dar aceasta doar pentru că se citesc la fel de ușor, neprovocând intelectul - best seller-uri a căror valoare îndoielnică nu va trece proba timpului. Femeile... nu au geniu literar.

Paragraful de mai sus devine acceptabil dacă îl propun doar ca ipoteză de lucru pentru acest material, iar nu ca pe o concluzie fermă la care să fi raliat deja. Am auzit de multe ori vorbindu-se despre absența geniului literar la femei - iar acordarea premiilor și a locurilor în istoriile literare par să confirme teoria, favorizând mereu autorii bărbați -, astfel încât am încercat să descopăr un fundament al acestei judecăți de valoare și am consultat câteva resurse pe care le-am apreciat ca fiind esențiale demersului.

Totul pornește, ne spune John Stuart Mill[1] în eseul său feminist Supunerea femeilor, de la neajunsul de a fi femeie. Bine încorsetată în normele și prejudecățile specifice societății patriarhale, femeia a avut - să recunoaștem - un statut similar sclavilor, punându-și constant timpul și aptitudinile la dispoziția celor din jurul ei. A fost educată, ne spune Mill, să îmbrățișeze un ideal de caracter opus celui masculin, renunțând la ambiție și independență și mergând pe calea umilă a supunerii și a abnegației. Femeia știe, de generații întregi, că datoria ei este să trăiască pentru alții, iar nu pentru sine însăși.

Ca să se educe și să se ridice deasupra condiției de simplă servitoare, femeia trebuie să fure momente libere dintr-un timp paradoxal, timpul care este al ei și care totuși nu-i aparține. Apropierea femeii de literatură și transformarea ei în scriitoare este așadar un travaliu ce se întinde de-a lungul mai multor generații torturate de eșec. Perseverentă însă, femeia își reclamă tot mai mult dreptul la realizări literare și i se îngăduie, treptat, a se adresa prin literatură publicului larg.

Având în vedere poziția de subordonare disprețuită de pe care a pornit să aspire femeia, să nu ne mire, ne spune tot John Stuart Mill, că ei îi este inaccesibilă perfecțiunea în domenii care necesită o dedicație continuă și o concentrare totală, cum ar fi scrisul, activitate ce poate fi descrisă fără inutilă delicatețe drept egoist acaparatoare și profund individualistă.

Nici tonalitatea răspicată a lui Simone de Beauvoir[2] nu lasă loc pentru mai mult optimism: cât timp trebuie să lupte pentru recunoașterea sa deplină ca ființă umană, femeia nu va fi o creatoare.

Simone de Beauvoir evaluează detașat prestația literară a scriitoarelor Virginia Woolf, Jane Austen, surorile Bronte și George Eliot, arătând că cele în cauză au fost constrânse din exterior, de către societate, la o risipă de energie atât de teribilă, încât, ajunse la nivelul de la care abia pornesc scriitorii de mare anvergură, ele își epuizaseră deja suflul creator și nu se mai puteau lansa într-o creație cu adevărat singulară.

În prezent, cercetători precum Oana Băluță[3] continuă să acuze presiunea exercitată de societatea tradițională asupra femeii, rămasă responsabilă de gestionarea treburilor gospodărești, creșterea copiilor, îngrijirea acelor membri ai familiei cu probleme de sănătate. Femeia din statisticile și sondajele actuale ale Oanei Băluță se zbate mai mult pentru supraviețuire între multiplele-i sarcini decât pentru autoafirmare. Timpul ei de odihnă, dar și de liniștită reflecție, atât de necesar actului creator, este tot mai comprimat, pe măsură ce femeia devine salariată, soție, mamă. Scrisul, activitate boemă și solicitantă, nu cadrează facil cu personalitatea multifuncțională impusă femeii.

Chiar dacă ajunge să scrie, condiția anevoioasă de femeie a scriitoarei este apreciată ca fiind incompatibilă cu geniul literar.


1.2. Efectul experienței de viață limitate asupra scrisului

În 2011, romancierul V.S. Naipaul[4] revoltă opinia publică susținând că poate recunoaște imediat sexul autorului unui text, în funcție de calitatea acestuia, apreciind, din câte se pare, că scrisul unei femei nu îl poate egala pe al său. Pentru a-și argumenta această declarație sexistă, V.S. Naipaul atribuie fără drept de apel scriitoarelor o viziune sentimentală și îngustă asupra lumii.

Fără a agrea opinia lui Naipaul, va trebui să cedăm puțin în fața teoriei privind inferioritatea literaturii feminine, recunoscând că diversitatea experienței personale este vitală scriitorului ca izvor de inspirație, dar și ca instrument de incizie în profunzimea lucrurilor, în timp ce femeile au fost expuse aproape exclusiv experienței limitate a universului casnic, familial, repetitiv și mai mereu banal. Evaluându-și tranșant antecesoarele, scriitoarea Virginia Woolf[5] susține că "toate acele romane bune, Villette, Emma, La răscruce de vânturi, Middlemarch, au fost scrise de femei care aveau doar atâta experiență câtă a putut să pătrundă în casa unui preot respectabil."[6]

Factorii extremi de declașare a unei vieți interioare fecunde, precum singurătatea atroce, afundarea până la pierderea de sine în cafenele și bordeluri, călătoriile primejdioase vieții, libertinajul asumat și, în general, alți declanșatori ai sensibilității creatoare, sunt inaccesibili femeii. Să fim mai exacți: sunt doar o sută de ani de când Virginia Woolf deplângea în O cameră separată[7] imposibilitatea femeii de a accesa pe cont propriu o bibliotecă universitară. Doar însoțită de un student al colegiului sau cu o scrisoare de recomandare asupra ei putea o femeie beneficia de această elementară experiență educativă.

Scriitoarea este conștientă, în general, că actul creator îi este limitat și afectat de sărăcia experienței proprii, iar odată interiorizată această carență o va afecta dublu, și la nivel spiritual. Charlotte Bronte ilustrează cel mai bine nemulțumirea în fața condiției feminine lipsite de surse de inspirație atunci când personajul ei Jane Eyre merge pe acoperișul casei pentru a străbate cât mai mult spațiu cu privirea, râvnind să depășească hotarele existenței sale și să cunoască noi ținuturi și orașe, dar și oameni interesanți, cu caractere diferite de cele cunoscute deja.

Empatică, Virginia Woolf descoperă inserții de frustrare acidă în operele scriitoarelor care trebuie să se limiteze la priveliști solitare peste câmpiile izolante. Minusurile dureroase de experiență, relații și călătorii stârnesc uneori în autoare urgii sufletești susceptibile a afecta însăși integritatea operei literare. Se simte, după cum spune Woolf, "o răutate care strânge cărțile acestea într-un spasm de durere, oricât de reușite ar fi"[8]. Verdictul dat de Woolf scriitoarelor aflate la discreția unor astfel de trăiri meschine, este dur: cărțile se vor deforma și contorsiona, scrisul va fi mânios, iar geniul niciodată exprimat în întregime.

1.3. Impunerea condițiilor materiale asupra creativității literare

În câteva cuvinte cu o înlănțuire simplistă, Virginia Woolf devoalează o veche stare de lucruri ce a impietat asupra perfecționării condeielor feminine, indicând în același timp remediul pentru aceasta: ca să scrie romane, femeia trebuie să aibă bani și o cameră separată.

Așadar, Woolf identifică o legătură de cauzalitate directă între absența unei literaturi remarcabile feminine și situația materială deficitară a femeilor, deoarece scrisul, oricât de diafan ni l-am imagina a fi, ca activitate a unor ființe omenești rămâne indisolubil conectat la realități cât se poate de telurice: posibilitatea scriitorului de a-și îngriji sănătatea, a se hrăni, a se îmbrăca și a se adăposti corespunzător.

Capodoperele nu se ivesc pur și simplu grație unui unic individ dotat: autorul de geniu se profilează mai mereu pe fundalul unor acumulări succesive și cizelări repetate de gândire colectivă și de experiență a maselor. Și totuși, nu acest caracter laborios al scrierii unei opere de geniu este piedica principală întâmpinată de scriitoare, căci, de regulă, cele care se opun reușitei ei sunt împrejurările materiale.

Generații de femei la rând nu au reușit să profite de capitalul de gândire acumulat de omenire, din cauza dependenței existenței lor de banii altora, din cauza oamenilor care s-au interpus întrerupând scrisul unei femei în mai mare măsură decât unui bărbat, dar și din cauza atitudinii celor din jur față de scris. În ceea ce privește atitudinea, pentru femeie, indiferența cu care erau tratați scriitorii bărbați, devenea chiar ostilitate, cu un efect de descurajare mult mai puternic asupra minții creatoare. John Stuart Mill remarcă: "Femeile care citesc și cu atât mai mult femeile care scriu constituie, așa cum stau lucrurile acum, o contradicție și un element perturbator."[9] Astfel întâmpinat, efortul literar feminin eșuează în amărăciune și indignare.

În secolul al XIX-lea, dacă totuși scrie, femeia trebuie să o facă în camera comună a familiei, unde e mereu întreruptă, asemenea lui Jane Austen, care-și distribuia atenția între scris și disimularea acestei activități față de ceilalți prezenți. Această cameră de zi comună modelează sensibilitatea scriitoarei și-i ocazionează observarea caracterelor și analiza sentimentelor. Tot ea o frustrează însă de liniștea și singurătatea care sunt imperative actului creator.

Complimentând opera lui Mary Carmichael, Virginia Woolf conchide totuși amar că, în absența resurselor timp, bani și repaus, așadar în condițiile specifice vieții de femeie, o astfel de scriitoare va avea nevoie de încă o sută de ani de progres personal pentru a deveni genială.

2. Comparații critice ale literaturii feminine cu cea masculină

2.1. Principalele acuze aduse literaturii feminine

Simone de Beauvoir acuză femeia că, deși în prezent îi este mai ușor să se afirme în literatură, nu reușește să depășească cu totul specificitatea milenară care o cantonează în feminitate. Pe aceeași fir rațional, Virginia Woolf avertizează asupra fatalității scrisului conștient de apartenența la propriul sex: "Trebuie ca în minte să existe un fel de colaborare între femeie și bărbat înainte ca actul de creație să poată fi îndeplinit. (...) Mintea în ansamblul său trebuie să fie larg deschisă pentru ca scriitorul să își comunice experiența în toată amploarea sa."[10]

Luciditatea, ca bun dobândit de literatura feminină, ar fi motiv de îndreptățită mândrie, ne spune Simone de Beauvoir, dacă ea n-ar marca totodată o limitare periculoasă: devenită lucidă, scriitoarea își propune ca finalitate a scrisului ei simpla separare a adevărului de iluzie și de minciună. Martor de bunăcredință, ea poate așadar excela în observarea a ceea ce este dat: descrie atmosfera locurilor, arată raporturile subtile dintre personaje și ne face să participăm la sentimentele lor secrete.

Însă îndată ce reușește să indice prezența adevărului, scriitoarea se va bloca în pragul realității surprinse, nereușind să recreeze, să gândească mai departe ambiguitatea ori misterul. Epuizată sau înspăimântată, ea nu va contesta condiția umană, deoarece, susține de Beauvoir, ca femeie, ea însăși de-abia începe să-și asume integral această condiție. Scriitoarea nu pune întrebări și nu denunță contradicțiile, ci ia lumea în serios și dezamăgește prin înfrânarea bruscă a impulsului său creator.

Astfel, în luciditatea sa, femeia scriitoare apare mediocră, atunci când este comparată cu geniile literare care au confruntat lumea, s-au adâncit în ea și au reușit s-o recreeze după bunul plac. Iar aceste genii, susține de Beauvoir, s-au încarnat, până acum, în bărbați.

Virginia Woolf pare să împărtășească aceeași opinie, scriind: "Era, într-adevăr, o încântare să citești din nou ceva scris de un bărbat. Era atât de direct, atât de fățiș în comparație cu scrierile femeilor. Denota o atât de mare libertate de gândire, o atât de mare libertate a persoanei, o atât de mare încredere în sine. Aveai un sentiment de bunăstare fizică în prezența acestui spirit bine hrănit, bine educat și liber, care nu fusese niciodată contrariat și căruia nu i se împotrivise nimeni, ci avusese încă din naștere deplina libertate de a se dezvolta în orice direcție ar fi poftit."[11]

Apetența pentru autobiografie este o altă critică adusă de Simone de Beauvoir literaturii feminine. Femeia, înclinată spre risipa frivolă a cuvintelor în confidență și comunicare, scrie în baza unui imbold nu atât artistic, cât de salvare a vieții sale interioare de la dispariția certă în neant. Scrie totodată pentru a se revolta împotriva situației sale personale nemulțumitoare, ca modalitate terapeutică de a se liniști prin scris, însă fără a se lăsa consumată de teribilitatea unui atare demers artistic.

Mai îngăduitoare, Virginia Woolf înțelege impulsul feminin spre autobiografie, dar îl trece tot în registrul tarelor scrisului feminin, sperând în același timp că acesta se va consuma, iar scriitoarea va începe să înțeleagă scrisul ca pe o artă, iar nu ca pe o metodă de autoexprimare.

Constantă în dezamăgirea sa, de Beauvoir acuză apoi scriitoarea că nu este capabilă de un efort susținut și perseverent și că nu poate lua asupra sa refacerile sisifice și solitare ale scrisului, ci mizează întotdeauna pe spontaneitate, sperând "să trișeze" jucându-se de-a munca. Criticată, scriitoarea fie renunță - nenumărate fiind cazurile de abandon -, fie oscilează între accese de narcisism și complexe de inferioritate.

Dintre cele care perseverează, scriitoarea narcisistă nu urmărește să se dedice cu generozitate operei pe care o întreprinde, ci o tratează ca pe un simplu ornament al vieții sale, ca pe un mijloc de a exhiba singura realitate de care este preocupată: propria persoană. Narcisista scrie mereu despre sine și-și sărăcește lucrarea pradă autocontemplării imaginii proprii, nici măcar aceasta autentică, ci doar o reflectare imaginară și clișeizată. În ceea ce o privește pe scriitoarea complexată, ea este torturată mereu de nevoia de a plăcea, neintuind că exact originalul cu intenții repulsive, cel care șochează și indispune, se înconjoară cel mai bine de aura genialului.

De altfel, scriitoarea pășește încă timid în lumea preponderent masculină a spiritului și a artei, drept pentru care adoptă un comportament de musafir reținut, care nu se încumetă să-și ia prea multe libertăți în noul mediu. Cu o astfel de atitudine, mizează pe valorile sigure ale conformismului și face exact ceea ce se așteaptă ca ea să facă: scrie cu aceeași notă feminină, grațioasă și gingașă.

John Stuart Mill observă și el nota artificială din scrisul femeii, pe care o justifică prin slaba conștiință individuală și marea cantitate de idei inculcate. Suporter feminist, Mill absolvă însă scriitoarea de vină și anunță că "această stare de fapt va deveni din ce în ce mai rară, dar va exista atâta timp cât instituțiile sociale nu permit femeilor aceeași dezvoltare liberă a originalității posibilă la bărbați."[12]

Până atunci însă, cărți precum La răscruce de vânturi, în ciuda grandorii lor evidente, nu vor fi, în opinia criticilor citați aici, la înălțimea Fraților Karamazov.

2.2. Prejudiciile unor prejudecăți

Acordând tot creditul gânditorilor Mill, Woolf și de Beauvoir, ne distanțăm totuși în timp de concluziile aplicabile perioadei acestora. Condiția de femeie, deși prezintă încă multiple necesități de ameliorare, nu mai este la fel de marcată de sărăcie, orizont experimental limitat, ori carențe educaționale. Emotivitatea excesivă a textului feminin, lipsa angajării în scris, conformismul călduț ori blocajul în fața întrebărilor existențiale sunt depășite de tot mai multe autoare.

În timp ce markerii lipsei de geniu din literatura feminină se împuținează, teoria privind inferioritatea scrisului feminin se menține în mod nejustificat. Suntem încă atât de pătrunși de convingerea lipsei de valoare a scrisului feminin, încât chiar și când geniul acestuia este de netăgăduit, găsim căi ocolitoare pentru a i-l nega: paternitatea inegalabilului roman "Să ucizi o pasăre cântătoare" îi este contestată autoarei de geniu Harper Lee de mass media meschină și suspicioasă a zilelor noastre.

Pentru așa-zisa lipsă de geniu a literaturii feminine prezint o ultimă cauză, ce prevalează față de toate cele invocate mai sus: prejudecata privind incapacitatea scriitoarei de a crea literatură de înaltă calitate.

Prejudecata aceasta a întâmpinat nașterea primelor scriitoare. Scriitorul - bărbat, fiind primul ajuns pe teritoriul literaturii - pentru că, în contrast cu femeia, a beneficiat și de educație, și de mijloace materiale, ba chiar și de susținerea celor din jur pentru a scrie -, este cel care a stabilit normele și a condiționat succesul literar de respectarea propriilor gusturi, de utilizarea propriilor metode de scris. Autoratul preponderent masculin a impus în conștiința cititorului că valoroasă este, de exemplu, tema războiului, pe lângă care evoluează relevante figuri masculine, în timp ce teme dezvoltate ulterior de scriitoare, precum cea a sentimentelor discutate între personaje feminine sunt triviale.

Transferând din viață în literatură tendința de a trivializa cam orice ajunge în aria de interes a femeii, prejudecata devalorizează permanent literatura feminină. Au de pierdut din cauza ei în special cititorii bărbați, care, fiind prea puțin expuși literaturii feminine, nu reușesc să intuiască în opera scriitoarei același univers uman către care face trimitere și scriitorul, făcând însă uz de imagini și situații diferite.

Educația literară distinctă a băieților și fetelor de azi nu face decât să mențină această prejudecată privind "neseriozitatea" scrierilor feminine. O întreagă literatură gătită în coperți roz și sclipicioase avertizează prin prezentare, dar și prin titluri (ex. Glamour - cum să strălucești în orice situație, Jurnalul fetelor - un an din viața mea, Cartea fetelor extraordinare etc), asupra faptului că este destinată exclusiv tinerelor. Băieții nu se vor atinge de această literatură puternic semnalizată, vor lua doar cunoștință, ironici, de existența cărților roz și vor rămâne în continuare circumspecți și față de alte forme de literatură feminină, întâlnite la maturitatea marcată de prejudecăți sexiste.

Fetele, deși vor citi și literatura destinată băieților, incitate de luptele cu dragoni și aventurile cu pirați, se vor împărtăși din același "adevăr" al arestării valorii literare de către bărbați și vor promova și ele aceeași prejudecată păguboasă despre lipsa de genialitate a scrisului feminin.


3. Scurtă concluzie profană privind genialitatea literară

Geniul se va manifesta indiferent de prejudecăți și, oricât de critic ar continua societatea noastră să privească scritoarele, valoarea va străluci tot mai des dintre coperțile semnate de femei. Sunt necesare, desigur, anumite condiții pentru ca femeia să atingă genialitatea: o cameră pentru Virginia Woolf, o casă întreagă pentru Sandra Cisneros[13].

Scriitoarea Sandra Cisneros nu necesită doar o cameră și nu-i ajunge nici un apartament: mai mult spațiu pentru un talent în plină expansiune. Vrea chiar o casă a ei, doar a ei, iar nu a unui bărbat pe lângă care să trăiască și ea. Casa îi este necesară pentru petuniile și cărțile ei, dar mai ales pentru a nu avea pe cine alunga cu bățul sau după cine strânge gunoiul. Acea casă doar a ei, ne spune scriitoarea, ar fi "tăcută ca zăpada" și "curată ca hârtia înainte de un poem".

Iar Cisneros este genială.

Bibliografie

Băluță, Oana, Feminism modern reflexiv, Editura Tritonic, București, 2013


(de) Beauvoir, Simone, Femeia independentă, în Femei în țara bărbaților, Editura Univers, București, 2008


Cisneros, Sandra, The House on Mango Street, Bloomsbury Publishing Plc, London, 1991


Mill, John Stuart, Supunerea femeilor, Editura Limes, Cluj, 2013


Woolf, Virginia, O cameră separată, în Femei în țara bărbaților, Editura Univers, București, 2008


http://www.curatormagazine.com/abbypratt/you-write-like-a-girl/


https://abbyfp.wordpress.com/2011/06/10/are-women-artists-inferior-to-men-artists/


https://en.wikipedia.org/wiki/John_Stuart_Mill#Women.27s_rights


https://en.wikipedia.org/wiki/Simone_de_Beauvoir


https://en.wikipedia.org/wiki/Virginia_Woolf#Feminism


https://en.wikipedia.org/wiki/Sandra_Cisneros


https://en.wikipedia.org/wiki/V._S._Naipaul

---

[1] John Stuart Mill (20 mai 1806 - 8 mai 1873) a fost un filosof britanic al epocii victoriene, unul dintre cei mai influenți gânditori liberali ai secolului XIX. Poate fi considerat printre primii avocați ai drepturilor femeilor, cartea sa, Supunerea femeilor (publicată în 1859), fiind una dintre cele mai timpurii scrise pe această temă de un autor bărbat.

[2] Simone Lucie Ernestine Marie Bertrand de Beauvoir (9 ianuarie 1908 – 14 aprilie 1986) a fost o scriitoare, filosoafă existențialistă, activistă politică și teoreticiană feministă din Franța. Este cunoscută mai ales pentru tratatul Al doilea sex (1949), o analiză detaliată a opresiunii femeilor și un document fundamental al feminismului contemporan.

[3] Oana Băluță este teoreticiană și activistă feministă în România,  interesată, cu precădere, de teorii politice feministe și studii de gen.

[4] Sir Vidiadhar Surajprasad Naipaul (născut la 17 august 1932) este un scriitor britanic de origine trinidadiană, câștigător al premiului Nobel pentru literatură în 2001. Domeniul său literar s-a extins mult dincolo de insula Trinidad, primul său subiect, iar acum cuprinde India, Africa, America de la sud la nord, țările islamice ale Asiei și, nu în ultimul rând, Anglia.

[5] Adeline Virginia Woolf (25 ianuarie 1882 – 28 martie1941) a fost o scriitoare britanică și una dintre primele moderniste ale secolului al XX-lea. Cele mai cunoscute lucrări nonfiction ale lui Woolf, O cameră separată (1929) și Trei guinee (1938), trec în revistă dificultățile pe care scriitoarele și intelectualele le întâmpină datorită deținerii disproporționate de către bărbați a puterii economice și legale asupra femeilor și societății.

[6] Pg. 394, Woolf, Virginia, O cameră separată, în Femei în țara bărbaților, Editura Univers, București, 2008

[7] Pg. 347, Woolf, Virginia, O cameră separată, în Femei în țara bărbaților, Editura Univers, București, 2008

[8] Pg. 397, Woolf, Virginia, O cameră separată, în Femei în țara bărbaților, Editura Univers, București, 2008

[9] Pg. 59, Mill, John Stuart, Supunerea femeilor, Editura Limes, Cluj, 2013

[10] Pg. 422, Woolf, Virginia, O cameră separată, în Femei în țara bărbaților, Editura Univers, București, 2008

[11] Pg. 418, Woolf, Virginia, O cameră separată, în Femei în țara bărbaților, Editura Univers, București, 2008

[12] Pg. 55 Mill, John Stuart, Supunerea femeilor, Editura Limes, Cluj, 2013

[13] Sandra Cisneros (născută pe 20 decembrie 1954) este o scriitoare americană, figură centrală a literaturii Chicana, cunoscută mai ales pentru primul ei roman, Casa de pe strada Mango (1984) 

Dacă te iubește, nu vei lucra

- Mai zice că ține la ea! comentează o vecină ieșind de la o alta, pe care o vizitase. Săraca de ea, el nici măcar nu o ține acasă!

Ceea ce-mi aduce aminte. Acum câțiva ani, am auzit cam aceleași cuvinte. Era un cuplu de tineri amici, în care ea îi reproșa drăgăstoasă:

- Dacă mă iubești, de ce nu mă ții acasă?

Tânărul era în încurcătură. Dintre femeile de față doar eu lucram, iar restul, încă trei femei, erau "ținute" acasă de soți. Nu, nu erau familii cu o situație materială grozavă, dimpotrivă. Ca nici vecina de adineauri. Dar erau ținute acasă, la fel ca și multe dintre rudele și cunoștințele lor.

Iar pentru multe dintre femeile obișnuite - vecinele mele, poftim -, ăsta e mersul lucrurilor. El pleacă la muncă, ea e gospodina care îl așteaptă. El aduce banii, ea depinde de el. El e mobil, ea nu prea.

Încă le place așa unor femei. 

Ceva bârfă feminină

Nu că trag cu urechea, dar femeia stă spate-n spate cu mine, la masa de alături, vorbește tare și răspicat, iar gândurile mi se împiedică-n cap de când și-a început ea monologul, așa că nu e după cum vreau eu, ci trebuie să o ascult. Dar pentru că vorbește însoțitoarei ei mute despre alte femei - subiect de interes pentru mine, da? -, încep să rețin ideile principale.

Despre cumnată, după cum urmează:

- Multe mi-a mai făcut femeia asta! Alta în locul meu nu mai vorbea cu ea! Mă vorbește, de exemplu, la frati-miu, că atunci când am mers împreună cu mașina, eu m-am urcat în față și nu a putut să stea, vezi tu, alături de bărba-su! Păi bărba-su era frati-miu! Eram două femei și doi bărbați în mașină. Cum sunt eu la curbe, dacă stăteam în spate, vomitam! Și ce era să fac?! Cum să le spun bărbaților ălora că mie la curbe mi se face rău? Dar ce să înțeleagă cumnati-mea? Ea, repede, că fac pe șefa!

(Dacă fac o socoteală, unul dintre cei numiți generic "bărbați", șoferul, îi era frate, că doar de frăție se și prevalase urcându-se lângă el. Cel de-al doilea "bărbat" era oare chiar soțul vorbitoarei? Așadar ar fi putut să spună celor din mașină - cu care apropie sau distanțează relațiile în funcție de interes - motivul pentru care se urcase în față. Iar dacă o conducea, mașina oare nu aparținea fratelui, deci și soției acestuia, care ar fi fost îndreptățită să stea în față? Detalii esențiale sunt omise din poveste...)

Despre mamă:

- Nu știu, mă, dar de la o vreme a luat-o razna! Păi eu fac totul în casa aia a ei! Nu m-am ocupat eu de văruit, că nu se mai văruise în casa aia de nu știu când? Și când a fost bolnavă cum a fost? Neajutorată, mă! Asta e mama! Numai eu o ajut! Măcar, zic, să facă pentru mine copiii a zecea parte din câte fac eu pentru mama! Că dinspre frati-miu...

(Urmează comentarii despre neimplicarea cumnatei, persoană ingrată preferată. Pe mamă o anulează vârsta, dar cumnata nu are ani mulți, ci doar multe motive pentru care să fie detestată. A se observa că tot cumnata este învinovățită pentru dezinteresul fratelui față de părinți.)

Despre soacră:

- Bine am făcut că am stat acasă! Soacră-mea nu era în stare să-l aducă pe fi-miu la un nivel educativ așa ca mine! Și uite că Dumnezeu mă compensează pentru toate eforturile astea!

(Dar mama proprie nu e comentată la capitolul educația copilului? A, stai, că am stabilit că e neajutorată.)

A spus mai multe creatura. Nu putea fi oprită, de fapt. După ce a executat femeile din familia ei, a arătat că are și alte arii de expertiză: educația de acasă care lipsește tuturor, firea rea a oamenilor, gusturile lor nepotrivite. De câte ori încerca să intervină în discuție ascultătoarea, o întrerupea cu câte un compliment despre aceasta:

- Scuze că te întrerup, dar nu mă pot abține! Ce-mi place cum ai potrivit culorile, foarte bine îți stă, de când mă tot uit!

(Dovadă că nu avea răbdare să urmărească ce avea cealaltă de spus, ci că gândurile îi alunecau imediat tot spre ceva de interes propriu, evaluarea celei din fața ei, deghizată în complimentare politicoasă.)   

A plecat, plină de ea, maiestuoasă. Pe mine m-a lăsat pradă îndoielii. Bine, mi-e clar că aici e vorba de un caracter urât, dornic de afirmare în dauna cui își permite, egoist și răuvoitor. Dar, când își alege țintele răutăților sale, constat că ele sunt femei.

Femeile par uneori atât de pornite împotriva celorlalte femei...

Haideți să vorbim despre cum este să fim noi, le spun, dar asta e ultima lor grijă. Sunt cumnate și soacre de comentat pe lume, și prietene și colege.

Va conta pentru voi să vorbiți despre idei, iar nu despre alți oameni, le mai spun. Vă veți înțelege mai bine, veți deveni mai bune. Și deja le simt preocuparea ca nu cumva eu să mă cred mai bună, superioară lor. 

La început a fost... Biblia

O doamnă explică inteligent cum, conform Bibliei, Eva a optat pentru cunoașterea binelui și a răului și a plătit prin pierderea inocenței ei și prin chinurile care au urmat, nașterea și câștigarea traiului prin muncă grea:

- Doar ea și-a pierdut inocența, nu și el, zâmbește doamna feminist-complice. El e încă inocent, are voie și în altar...

Fetițe cu fițe

- O cresc pe fiică-mea să fie cea mai fițoasă, strecurase în conversație, acum ceva ani, o amică.

Nu prea știam ce sunt alea "fițe" pe atunci. Pe moment, mă uitasem la ghemul ei de fetiță, care se juca pe jos, total nepăsătoare la planurile maică-sii care-o priveau. Ghemul respectiv s-a deșirat de atunci într-o domnișoară, iar cunoștințele mele despre "fițe" s-au îmbunătățit suficient cât să constat: a reușit amica aceea, fiica ei este, incontestabil, fițoasă!

Caut în Dex pentru confirmare. A face fițe = a fi mofturos, a se lăsa rugat. Ca sinonime: afectare, alintare, sclifoseală, mofturi, fasoane, nazuri, izmeneală.

De ce ar vrea cineva, oricine, să își crească fata așa? E o întrebare pe care am ratat ocazia de a o adresa amicei de atunci.  Mi-am răspuns singură, treptat, luându-mi mult timp să mă dumiresc.

Pentru că a te manifesta prețios, afectat mereu, se consideră a fi un atu feminin, o armă de seducție în toată regula, un ingredient al succesului între femei și bărbați deopotrivă. Nu te vinzi pe puțin, cum ar veni. Oamenii refuzați, cei cărora le întorci spatele, înțeleg din start că o faci pentru că le ești superioară și nu te poți coborî cu una cu două la nivelul lor, deci ar fi bine să își dea silința dacă vor să fie băgați în seamă. Când strâmbi din nas către ei, când le uiți numele, când nu te ții de promisiunile făcute lor, când nu-i observi ori nu le răspunzi la telefon, îți afirmi superioritatea. Nu? Asta e ideea.

Și cum majoritatea oamenilor au probleme de respect de sine, de încredere în propria persoană, faptul de a fi validați prin acceptare de către persoana cu fițe devine pentru mulți un țel, fie că îl urmăresc deschis, fie că jinduiesc la el suferind în taină. De aici rezultă beneficii pentru egoul persoanei cu fițe, pentru importanța imaginii sale. Dorințele frustrate ale celor din jur, atenția stârnită, totul o întărește în convingerea că așa stă treaba: ea este persoana superioară care alege, triază, etichetează, niciodată care să fie aleasă. 

   

În baza a ce toate astea? Niciodată fițoasa nu este necesar să facă dovada de a fi cea mai deșteaptă sau cea mai frumoasă sau cea mai amuzantă etc. Trebuie doar să joace foarte bine jocul histrionic al atracției și al respingerii. Mai bine decât celelalte fițoase aspirante, de care se poate servi drept sateliți, dar pe care trebuie să le învețe regulat care le este locul. În cazul nostru, de fițe copilăroase încă, nu poți să nu remarci tonul mereu alintat - revendicator al fetei, care stârnește o nedumerire panicată între cei evaluați. Sau cum își părăsește regulat pajii, între care și o fată brună, evitând-o alături de alte fete blonde ca ea, cu fițe, vezi bine.

- Fetelor, unde sunteți, fetelor? întreabă bruna dând ocoluri disperate zonei în care fusese abandonată nejustificat.

Reapărând în viața brunei, fițoasa pozează, solemnă și complicată, și nu explică niciodată nimic. Dar bruna va rămâne în cercul de relații al fițoasei, încercând noi strategii de cucerire a acesteia, pentru că ăsta este paradoxul fițelor: să respingă mereu fără să piardă însă pe nimeni dintre cei care gravitează în jur. Jocul fițelor este imposibil în absența celorlalți, de aceea fițoasa este și populară în același timp, iar superioritatea ei afișată nu este, dar deloc, una solitară.

Și din nou: de ce? De ce atâta preocupare ca fata să manipuleze impresiile celor din jur? Să pară în loc să fie? Să rănească mereu prima? Să controleze relațiile - dar ce relații mai sunt și astea? Să cultive, în fond, un caracter urâțel și atât de ușor de deconspirat...

Răspuns: pentru că mama nu a avut suficientă încredere în sine ori în propria fiică. Nu a găsit valoare destulă în niciuna și nu a crezut în șansa fetei de a reuși între oameni în lipsa acestor spoieli îndoielnice care sunt fițele.

O iubită care să îi spele, să îi calce, să îi gătească

O mătușă îmi povestește dezamăgită că fiul ei, imigrant în Anglia, va împărți apartamentul închiriat cu un alt băiat, iar nu cu o fată, cum și-ar fi dorit ea.

- Are timp să găsească o iubită, nu vă neliniștiți, încerc eu o consolare.

- I-am zis: hai, mă, mamă, nu se putea să stai și tu cu o fată, cu o iubită? Așa mult îmi fac griji pentru el, că nu e îngrijit pe acolo! Voiam să aibă și el pe careva să îi spele, să îi calce, să îi gătească!

Mamă de băiat, de! Știe că cineva trebuie să o înlocuiască pe lângă băiatul gata de însurat și să îi preia sarcinile. Asta este învoiala între generații, nu? Femeia - mamă de băiat oferă femeii - iubite un bărbat tânăr de îngrijit, de servit. Pentru asta l-a crescut cu iubire maternă, neștiutor în a se îngriji mai mult de un spălat ș-un pieptănat.

Pentru asta și-a crescut și mama de fată fiica. Să știe să coasă, să calce, să gătească. Non stop aud la mamele de fete cum își pregătesc ele fiicele să fie bune gospodine. Orice coace în cuptor micuța fată este aplaudat și pozat și chiar postat pe net. Orice coase stârnește valuri de aprobări și încurajări. Mintea fetiței dornice să placă este spălată și înălbită și apretată frumos de mama bineintenționată. Daa, ăsta e drumul, fata mamei! Ce fată bună și ascultătoare... Cândva, un bărbat - soț va mârâi binevoitor în fața răsfățului culinar și a casei frecate lună de această promițătoare mică gospodină.

Iată cum își îmbrățișează condiția toate aceste femei, mama de băiat, mama de fată și fiica. Colaborează fericit pentru a lăsa în servitute sexul lor pe mai departe.

Pe mine nu m-a pregătit mama să devin gospodină și uite așa nici nu m-am mai încadrat vreodată în categorie. Nu m-a învățat niciuna dintre glorioasele activități care mi-ar fi revenit în viață, după cum toată lumea știe, din cauza sexului meu de servitoare. Dar până să o aclamați ca feministă pe mama, redau și motivul ei:

- Când te vei mărita, nu vei avea încotro, vei învăța atunci să le faci pe toate. 

Solidari în agresiune. Soția ca eșec

M-am gândit ultima oară la ea, la cea de-a doua femeie prezentă la incident. Prinsă cum eram în confruntarea cu bădăranul, abia dacă am observat-o și pe ea, pe consoarta bădăranului. Era acolo, solidară în priviri cu el. Ulterior, aflându-mă într-o prelungită fază de rumegare - în engleză sună mai bine ca "rumination"  - a întâmplării, furioasă și frustrată că n-am apucat să-i spun mai multe nemernicului care m-a surprins jignindu-mă, m-am gândit și la ea. Fix acea femeie de care povestesc nu va citi niciodată ce înșir eu aici, care ar fi șansele? Dar dacă alte femei citesc și înțeleg problema mea, pe care mă chinui să o desfac aici în cuvinte, și dacă mai și sunt de acord cu mine, eu nu mi-am luat-o degeaba azi!

Pentru că mi-am luat-o, din nou. A început așa: eram la volan, în mijlocul parcării dintre blocuri, când m-am trezit atenționată furtunos de un tinerel foarte ironic și care-mi făcea semn cu toate mânuțele lui că nu am semnalizat intenția de a vira spre locul meu de parcare. El era pe jos, la taclale cu un altul față de care brava, iar eu în singura mașină din zonă la acel moment, dar na, mă observase greșind și mă atenționa acum. Ceea ce m-a enervat. Am avut curiozitatea să îl întreb dacă mă cunoaște, din moment ce își permite să mă abordeze în acel fel. El nefiind responsabilul cu circulatul în parcare. Mi-a aruncat câte ceva despre cum voia să îmi cunoască direcția de mers, de aceea ceruse să semnalizez, a mai zis că el a luat 26 de puncte la sală - ca și mine, mi-amintesc eu. Și tot așa. Eu tot nu eram de acord să fiu "certată" de o persoană pe care nu o încurcasem cu nimic, în timp ce, știam bine, nimeni nu semnaliza vreodată în parcare. Hei, unii nu semnalizează nici în trafic! Dar a devenit clar că el avea dreptatea lui și eu pe a mea și că nu ne vom înțelege. Dar măcar din cocoș ce era față de mine în fața amicului său, punându-mă la punct cu gesturi largi, atunci când conduceam, cu mine în față nu-i mai era la fel de bine. Uite că aveam gură și vorbeam.

Cine nu a avut însă chiar nicio dreptate în acest episod a fost bădăranul care a intrat apoi în scenă. A virat în viteză pe străduța parcării în care ne judecam noi. Am început să merg cu spatele, pentru a-i permite mașinii să treacă de noi. Am făcut loc până să ajungă la mine, aproape lipindu-mă cu spatele de tomberoane, dar bădăranul a virat direct spre mine, speriindu-mă. Am crezut că mă va izbi! Mi s-a blocat gândirea, așteptam pur și simplu impactul! Apoi a frânat brusc în fața mea - eu încă așteptam impactul. A coborât geamul consoartei, ca să mi se adreseze. Eram amețită, nu-mi reveneam.

- Auzi, ești cam nesimțită! am auzit eu din mașină, nevenindu-mi a crede.

- Ce-aveți cu toții azi? m-am întrebat eu retoric, fiind pentru a doua oară admonestată în parcare.

Am privit spre tineri, luându-i martori în fața noii situații. Tinereii, care erau și ei în parcare, cu o mașină care sugruma locul de trecere al bădăranului, fără însă a-l deranja, cum îl deranjase persoana mea lipită de tomberon, au început să râdă fericiți de întorsătura situației. Atât de afectat de încălcarea regulii de circulație în parcare, gest ce nu amenința pe nimeni, tinerelul meu era mai mult decât încântat de încălcarea regulii de bun simț sau de politețe sau de ce-o mai fi și chestia aia de zice să te porți frumos cu oamenii. Lipsa semnalizării îi era insuportabilă, dar victimizarea unei femei în fața lui era în regulă, așa mai da, spre asta tinsese și el cu propria-i tentativă de corecție! De altfel, bădăranul îi făcea în modul acesta dreptate, iar tonul pe care nu i-l permisesem tinerelului, îl afișa acum vindicativ, de la adăpostul mașinii lui, salutarul nou participant la scena parcării.

- Ești o nesimțită! mi s-a adresat iar bădăranul, care, din graba cu care sosise, acum nu se mai grăbea deloc și bloca intrarea unei vecine aflate la volan și în drum spre locul ei de parcare - nici ea nu semnaliza, dar era o importantă doamnă mai în vârstă din cartier și tinerelul meu a trecut-o cu vederea.

- Nu, nesimțit ești tu, că vorbești așa! am început eu să mă adun, iar el a demarat fără să-mi mai dea replica, dar făcând mărunt din buze. 

Stop, stop! Până să-i răspund, în acel moment în care îndoiala se spulberase și realizam că omul ăla chiar mă agresa verbal, absolut gratuit, după ce amenințase să dea cu mașina peste mine, a mai fost ceva. Ceva-ul esențial despre care am vrut de fapt să scriu. Am privit-o pe femeia de lângă el. Îl privisem doar pe el, năucă, la început. Era un biet urât pe care nu-l văzusem în viața mea, dar care părea că mă urăște de-o viață. I-am privit soția, la fel cum mai devreme îi privisem pe tineri. Căutând un martor, pe careva care să se minuneze alături de mine: cu ce i-am greșit eu ăstuia, nu că e absurdă situația? Îi făcusem loc imediat să treacă cu mașina lui cu tot, de ce oprise, de ce nu se mai grăbea, de ce trebuia să mă jignească, de ce pe mine și nu pe cei doi bărbați cu care era clar că aveam o micuță neînțelegere?

Iar ea, soția de bădăran, mă privea la fel de sumbru ca soțul ei, cu mențiunea că el nu-și mai lua ochii de la mine - îmi savura șocul, blocajul, și parcă îl simțeam înmagazinându-l, făcându-și stocuri de satisfacție din care să se mai servească și ulterior, rememorând -, în timp ce ea a întors imediat privirea la contactul vizual cu mine.

Ok, cuplul care mă ura a plecat, eu am pierdut meciul cu tinerii, nu mi-am mai găsit cuvintele, au râs de mine, de spaima pe care am tras-o. În casă, enervată de toată povestea, am tot povestit-o la telefon.... dar apoi mi-am adus aminte de martora mea ostilă și, legat de astfel de femei, esențiale rămân următoarele:

Doamnelor! Femeilor! Soțul, partenerul, iubitul vostru oprește mașina ca să jignească o altă femeie. Nimeni nu-i ține pistolul la tâmplă ca să-l oblige la asta. O face pentru că vrea. Îi țineți partea, că vă e soț, așa e? Meritați și o medalie pentru asta? Pentru cea mai loială soție? Atâta tot a fost episodul ăsta? Aveți un soț nervos care nu tolerează idioatele de pe stradă, că așa e el, dragă, mai coleric? Este atât de simplu pentru voi?

Dar bădăranul vostru nu s-a manifestat față de cei doi tineri bărbați aflați în stradă și ei, ci a ales femeia să se verse asupra ei. Nu e prima oară că văd asta, bărbați terni, cu priviri ucigașe, jignind femei, ori de câte ori au ocazia. Nu știu să redau științific explicația psihologică, de ce fac ei asta, dar ceva e clar: ei agresează o femeie străină lor, descoperită singură, care nu "miroase" a bani și nici a protecție deci. O agresează cu o foame teribilă de a victimiza, o execută inventându-i sau exagerându-i rapid o vină minoră, care să le justifice pornirea împotriva ei. Violentează o persoană percepută drept slabă! O femeie singură nu va ști să se apere, nu va avea ce să facă împotriva lui, corect? Mai ales că ea nu are timp să se adune, căci momentul de impact e scurt. Niciodată reacția agresorului nu va fi proporțională cu așa-zisa vină a femeii, ci va căuta să o strivească cât mai mult în scurtul interval de care știe că dispune.

Pentru astfel de situații de agresiune stradală suntem vinovate și noi, cele care asistăm, care încurajăm tacit comportamentul partenerilor noștri. Așa că printre agresorii din acest episod o pot enumera liniștită și pe soția bădăranului, care și-a întors privirea de la mine și care a permis ca băiatul ei, aflat pe bancheta din spate, să-și ia aceste notițe importante de viață de la părinții săi complici în agresiune.

Vă spun... Dacă eram bărbat, tinerelul nu ar fi fost deranjat că am trecut prin fața lui fără să semnalizez. Dacă eram bărbat, bădăranul nu ar fi oprit mașina în mine să mă jignească doar pentru că mă aflam și eu acolo. Dacă eram bărbat, astfel de "corecții" nu mi se aplicau.